Calatoria in Peru alaturi de dr. Mihai Codrescu continua azi cu episodul 2.

Ziua 3– Nazca-Arequipa

Dupa o mult asteptata odihna intr-un pat, la orizontala, ne indreptam catre Arequipa.

Facem o scurta vizita la cimitirul inca Chauchilla. Gropile sunt deschise, imprastiate in desertul cenusiu de un scenograf care le-a reconstruit pentru noi, turistii. Din fiecare iti zambeste larg pana la articulatii cate un craniu albit de vreme. Ma apuca o nostalgie hamletiana la vederea ramasitelor lui… Megamind. Ne pacalim ca prin sticla unui binoclu vedem planarea unor condori. Pot fi orice, dar condori sa le ramana numele.

Revenim pe coasta invaluita de garua laptoasa. Pacificul imbraca tarmul golas cu matasuri de un albastru marin si volane din dantele de spuma. Din reveria asta ne mai scoate doar soferul cu depasirile lui sinucigase in curbele cu vizibilitate zero, pe un drum cu o banda pe sens. Oricat de vrajiti am fi de ocean, nu ne dorim sa cadem in mrejele lui la propriu. Porturile Chala si Camana, cu pescadoarele si barjele lor, privite de pe coasta inalta par niste replici in miniatura.

Din cand in cand, pe tarmul cate unui golf, parcele de culturi, in diverse nuante de verde, apar ordonat aranjate, precum timbrele intr-o colita.

Oprim intr-un mic orasel pentru cina. Pe marginea drumului avem oferta bogata de restaurante. Alegem unul cu nume traditional, Nancy, pentru ca meniul prezentat pe cale orala de intreaga familie adunata in jurul mesei noastre suna cel mai apetisant. Pana sunt gata chupe de camarones si crevetii pane cu orez comandati, mezinul familiei, un pusti de vreo patru anisori, ne distreaza cu cel mai contagios zambet pe care l-am vazut vreodata.

Intram din nou pe continent si la Reparticion parasim Panamericana Sur si facem stanga spre Arequipa, unde s-a nascut Llosa. Ajungem seara, cat sa vedem Plaza de Armas plina de palmieri scaldata in lumina. La un colt de strada, o femeie isi fragezeste sotul deja fezandat cu ceva vin, probabil. Apare politia, dar dupa un scurt interogatoriu, femeia este lasata sa-si bucatareasca in continuare mariajul. Se pare ca politistii peruani nu cred in fuziunea celulara, celulele societatii sa-si rezolve problemele departe de celulele lor.

A doua zi avem cateva ore sa descoperim la ciudad blanca, construit din sillarul vulcanic. Arhitectura orasului este in mare parte coloniala, iar pe alocuri poti gasi semnatura lui insusi Eiffel. Aerul este de muzeu viu. Ne indreptam catre manastirea de maici Santa Catalina, oras in oras, de secol XVI. La intrare, un batran agent de circulatie, constient cat de mult il iubeste camera, opreste pentru noi masinile sa putem traversa, dar si timpul, odata trecuti de poarta manastirii. Contrar asteptarilor, intram intr-o bucurie de labirint colorat in albastru si rosu, cu cactusi, ficusi si leandri infloriti. De pe o terasa, de la cei 2380m ai orasului, vedem acest Fuji peruan, vulcanul Misti, cu ai sai 5822m. Maicile nu ieseau niciodata din manastire, se gospodareau singure si au avut grija sa se organizeze foarte bine. Nici noi nu ne-am mai da plecati de aici, dar mai avem drum lung inainte, spre Puno. Fiind pe fuga, nu gasim in cel de-al doilea oras ca importanta din Peru decat un fast food turcesc…

Ziua 4– Arequipa-Puno

Suntem in Altiplano. Incepem sa urcam, platoul inalt andin are in medie 3300m altitudine, o intindere verde fara copaci, case sau oameni. Visele cu canionul Colca ni se spulbera definitiv, soferului nici nu-i trece prin cap sa-si plimbe autocarul prin munti. Ne vedem de drumul de 300km pana in Puno.

Urmeaza sa trecem printr-o rezervatie de lame si alpacale. Dar soarelui i se cam ingreuneaza genele si bate in retragere. Nu stiu de vreun accident nuclear in Peru, deci sanse de lame care sa lumineze in noapte nu prea avem. Tinem noi locul rumegatoarelor si mestecam la frunze de coca pana ne amorteste limba. Inaltimea de 4300m pe care o atingem la un moment dat se simte chiar si stand pe scaun, deci se impune o doza de atac.

Aici, in zona lacului, se pare ca peruanii au dat intamplator de cartof, pe care apoi l-au imprastiat prin lume, cu ceva ajutor. Cu noi n-are cine sa imparta macar unul din cele 5000 de soiuri. La ora asta tarzie, Puno e ca parasit, iar singurele bodegas pe care le gasim deschise nu ne inspira siguranta.

Mergem la culcare, urcam agale pana la etaj, picam lati. Noaptea ma trezesc brusc si simt ca-mi vine soroche-ul. Asa-i zice raului de altitudine pe aici. Suntem la 4000m. Dar sunt prea distrus ca sa-i dau importanta. Dimineata sunt ca nou.

ZIUA 5 – Puno-Cusco

Ziua incepe cu plimbarea pe lacul Titicaca. Ne imbarcam pe un vaporas cu destinatia Islas flotantes, la populatia Uros. Avem parte de ceva muzica de inviorare, un localnic ii zice vesel din zamponia lui. Ghidul isi spune poezia: lacul e cel mai inalt navigabil din lume, are peste 8500km patrati, a acoperit candva intregul Platou inalt si jumatatea caca e la bolivieni. Trecem pe langa o insula cu un hotel mare, de cinci stele. La asta nu ma asteptam.  Dupa cativa kilometri apar insulele plutitoare de stuf totora. Femei imbracate cu nenumarate straturi de fuste in toate culorile spectrului  ne invita pe insulite de cativa metri patrati. Suntem 30 si. Ne oprim pe una mai incapatoare, Isla Hananpacha. N-am mers niciodata pe o saltea cu apa, dar ma gandesc ca senzatia este asemanatoare cu cea data de primii pasi pe insula. Miscarea asta unduitoare la 4km altitudine poate fi neplacuta pentru unii. Suntem asezati frumos in semicerc. Vom fi spectatorii unei scurte piese oferita de gazde, cu subiect traditional, in timp ce rumegam la cate o totora pe post de snack. Mestesuguri, comert, gastronomie, transport. Candva au fost complet autonomi, fugiti din calea incasilor. Inca se pretind asa. Am mari indoieli. Dintr-un foisor putem vedea intinderea albastra patata de insulele galbene. Suntem invitati la o plimbare pe lac cu barci din stuf. Mercedes de Titicaca, cum le numesc ei sugubat. Dupa ceva targuieli si o masa de peste cu orez, ne intoarcem in Puno. Nu ne urcam in autocar inainte de a cumpara frunze de coca. A inceput sa ne placa. Imi amintesc de functionarul american care afland ca am nevoie de viza USA pentru un tranzit spre Peru, mi-a spus suspicios: nu pari a fi genul “let’s go to Peru and get drunk, stoned and all that…”. Sa se fi inselat…

Tinutul Sierra, Anzii peruvieni cei zamislitori de civilizatie incasa, ne intra in cadru. Creste semete inzapezite incretesc orizontul si marginesc podisul inalt puna. Pasuni intinse si verzi, rase de turme de lame si alpacale, cu sutele. Pe vicunii, rudele lor purtatoare ale celei mai fine lani din lume, nu cred ca le vom vedea altundeva decat pe drapel.

Ajungem in Cusco seara. Ne cazam in cel mai bun hostel in care am dormit in Peru. In hol, silueta de andina de pe perete se departeaza de noi, aratandu-ne spatele. Semnificatia imi scapa. Totusi, calele albe ca cele de pe coperta ghidului National Geographic si termosul cu mate de coca ne fac sa ne simtim bineveniti. S-urile mari afisate sub grinzile cladirii ne amintesc ca suntem intr-o arie seismica. Astea sunt zonele de siguranta in cazul in care placile se gandesc sa se miste tocmai cand suntem noi aici.

Ca sa ne facem pofta de mancare, un sprint spre agentia PeruRail. Nu ne-am invrednicit de acasa sa ne rezervam bilete de tren pentru Machu Picchu, pierdem acum ceva timp cumparandu-ne cate un loc in primul tren de maine dimineata.

Pornim emotionati spre prima intalnire cu porcusorul de Guineea. I-am vazut statuia intr-un mic orasel de munte si am inteles  ca sacrificiul lui pe altarul gastronomiei e pretuit de peruani. Nutrim aceleasi sentimente fata de el. Azi incercam varianta cuy al horno. Ospatarul ni-l aduce intreg, cred ca doar pentru a se distra pe seama mutrelor noastre la vederea lui. Albeata ochilor, dintii ranjiti si gherutele gata de atac imi cam taie pofta. Gust cat sa simt ca seamana cu iepurele, dar revin la prima dragoste, ceviche.

Incheiem cu inca un mate la hostel si adormim lemn in paturile noastre suprapuse, pe saltelele acoperite cu plastic fosnitor.

ZIUA 6 –Cusco

Dimineata plecam in cautarea Institutului National de Cultura. Biletele pentru vizitarea Machu Picchu trebuie cumparate de aici sau din Aguas Calientes pentru ca nu se vand la intrarea in sit. Ne luam la pachet si accesul pe varful Machu Picchu de unde poti vedea orasul de sus. Intoarcerea in timp ne costa pe fiecare, cu transportul inclus, vreo 200$.

Cusco este un oras colonial ridicat pe si din fosta capitala a imperiului Inca, intemeiat acum vreo 800 de ani de Capac, primul rege. In quechua, limba indigenilor, Cusco inseamna buricul pamantului, asa cum trebuie sa se fi simtit centrul celui mai mare imperiu din Lumea Noua. Si au dus-o asa inca vreo 40 de ani chiar si dupa ce Colon a trecut apa. Bine organizati administrativ, cu peste 30000km de drumuri, posta. Au muncit si au adunat. Dar pe cat de cruzi erau, pe atat erau de naivi. Atahualpa s-a lasat usor eliminat de vicleanul Pizzaro, care a sfarsit la randu-i ucis de proprii oameni. Inca devine bijuteria coroanei spaniole, iar stralucirea vechiului imperiu incepe sa paraseasca tinutul andin, traversand Atlanticul , sub forma aurului ce ia calea tarii-mama.

Pentru o trecere rapida in revista, alegem varianta cea mai simpla: un tur al orasului cu double decker-ul. Pornim din nelipsita Plaza de Armas. De pe platforma autobuzului observam mai atent filigranele in lemn ale balcoanelor ce impodobesc fiecare cladire. Cusco poate deveni usor Mecca tuturor Romeilor si Julietelor lumii. Sigur si-ar gasi fiecare un balcon aici. Urcam pe una din culmile ce inconjoara orasul. Muntii isi striga patriotismul cu litere albe pe versantii inverziti: ”Viva el Peru!”. De la picioarele statuii lui Cristo Blanco, orasul pare un joc de lego cu piese caramizii. Tot aici sunt ramasitele fortaretei Sacsayhuaman, “sexy woman” pentru turistul nevorbitor de quechua, “soim satisfacut”  pentru indigeni. Cu blocuri de piatra din zidurile ei au ridicat spaniolii casele orasului, piata centrala si catedrala ce o domina. Incepe ploaia. In timp ce eu ma grabesc disperat sa imi acopar camera foto, un serrano, om al muntilor, vanzator de artizanat, primeste cu bucurie stropii grei si reci pe fata-i aramie, intors in sine. Jesus imbratiseaza senin norii plumburii.  La coborare vedem pe fiecare acoperis cate o pereche de tauri din ceramica, aducatori de noroc. Intorsi in piata, pornim incet pe strazile in panta. Nu e cazul sa facem pe sportivii la 3300m altitudine. Gasim celebrele ziduri inca, pe straduta pietonala ingusta Hatunrumiyoc. Tehnica imbinarii imenselor blocuri de piatra ramane si azi un mister. Incercam sa strecuram o hartie intre ele. Nu intra, desi nu s-a folosit niciun fel de mortar la ridicarea zidurilor. Pentru ca puzzle-ul sa se complice, pietrele au multe laturi, vedeta fiind piatra cu 12 unghiuri. Ramasite ale Palatului Regal Inca, aceste ziduri sunt o fundatie trainica pentru Palatul Arhiepiscopului construit peste ele. Rezemat de zid, un mandru incas ne observa reactiile. Ne arata puma si cobra din zid, parti din trilogia sacra, alaturi de condor, dupa care ne propune o intalnire cu un saman. Dar cum salasul lui e in munti, multumim frumos pentru invitatie si promitem ca-l vom cauta negresit data viitoare. O batranica in straie populare colorate trage dupa ea o lama ce ne zambeste distrata. Ne pozeaza totusi rabdatoare, stapana ei primind pentru asta cativa soles.

Urmeaza o noua intalnire cu cuy-ul, de data asta prajit. In variantele indigene ale Cinei celei de taina, Isus si apostolii mananca porcusor de Guineea. Nu stiu cum arata pe peretii bisericilor, dar pe platoul nostru arata ca un Jerry intins cu fierul de calcat de Tom. Din sarman ramane aproape doar soriciul bun de frisbee. Bem chicha de jora, o bere de porumb nefiltrata, varianta fructata, pare-se cu capsuni. Combinatia cu porumb fiert mutant, branza andina si salata, imi da o stare de neliniste digestiva.

Noaptea, totul capata in ochii si ocularul meu o stralucire aurie. Dalele de piatra devin lingouri, fantana din mijlocul Plaza de Armas varsa ambra, arcele ce inconjoara piata se transforma in casete de bijuterii. Da, totul imi pare pretios. Asa cum pare si camera mea pentru cativa bastinasi ce-mi dau tarcoale interesati. Asta ma cam scoate din atmosfera, ca si statuia lui Cristo Blanco, care acum atarna precum un breloc fosforescent la parbrizul intunecat al Cusco-ului. Dar dinspre catedrala se tanguie niste naiuri ce ma tintuiesc pe treptele de piatra, vrajit de stelele cazute pe culmile ce inconjoara orasul ca o diadema. Mda… de maine fara mate de coca.

Suntem in emisfera sudica. Ajuns la hostel, nu pot sa nu verific cu ochii mei mitul cum ca aici, apa se scurge in sens orar, invers decat acasa. Indes servetele in scurgere, umplu chiuveta, las sa se linisteasca. Stiu teoria cum ca la scara asta nu-i deloc relevant, dar nu ma intereseaza, am chef sa fac pe micul fizician. Frunza mea uscata de coca face o pirueta spre dreapta. Ma declar multumit si rontai materialul didactic.

Ca orice buric, si acest ombelico del mundo isi are scamele lui. Aflam ca doi tovarasi de drum au fost usurati de camera foto in plina zi, cu cutitul la gat. Vigilenta noastra creste.

Mai multe poze din aventura peruana a lui Mihai Codrescu – toata saptamana pe Facebook.